Dudu Georgescu împlinește marți, 1 septembrie, 70 de ani. Cel mai bun marcator din istoria fotbalului românesc (252 goluri) se află în Canada, țară în care a emigrat, în anul 2000, împreună cu Marina Georgescu, soția care îi este aproape de jumătate de veac.
În 2014, omul care a câștigat două Ghete de Aur (în sezoanele 1974-1975 și în 1976-1977) a revenit la clubul la care s-a consacrat, a fost numit președintele Fundației Dinamo Evolution, însă la scurt timp a demisionat și s-a întors în Țara frunzei de arțar. Doamna Marina Georgescu ne întâmpină la telefon și, înainte de a-l chema pe fostul mare atacant, ne roagă într-o șoaptă complice. „Vă rog mult, în articol, într-un colț, la sfârșit, unde considerați, să scrieți că-i urez soțului meu, prin intermediul dumneavoastră, un la mulți ani din toată inima și să rămână sănătos!”. Apoi Dudu preia receptorul și trage perdeaua amintirilor.
ProSport: La mulți ani! Cum vă simțiți la 70 de ani?
Dudu Georgescu: Vă mulțumesc din suflet, mă bucur că românii mei se mai gândesc la mine, acest lucru mă face fericit. Sunt sănătos și asta este cel mai important, însă pandemia asta ne cam dă planurile peste cap, mi-aș fi dorit să vin în țară, să-mi văd băiatul, să trec prin locurile dragi mie, însă nu s-a putut, a trebuit să amânăm, e o stare de incertitudine. Aici pregătesc o grupă de copii, nu sunt mulți, însă uite că nu putem să ne desfășurăm cum am vrea. Repet, important este că și eu și soția suntem sănătoși, ne e bine, nu perfect, însă pentru vârsta noastră ne declarăm mulțumiți (râde).
Care sunt locurile dragi dumneavoastră?
Unul dintre ele este stadionul Dinamo. Mi-e dor să mai calc prin „Ștefan cel Mare”, de vuietul arenei, de oamenii care veneau la meciuri, de suporterii care mă aclamau. Când vorbesc mă furnică pe mână de emoții, mi-e dor de tinerețe, de oamenii dragi alături de care am jucat, am împărțit amintiri și am făcut performanță.
Sunteți cel mai bun marcator al fotbalului românesc, ați cucerit două Ghete de aur, aveți vreun coleg căruia doriți să-i mulțumiți în mod special?
(se gândește câteva secunde) Sunt mulți. Toți! Am făcut parte dintr-o generație extraordinară. Unii mi-au fost mai apropiați, însă toți au fost importanți în cariera mea. Mircea Lucescu este, cu adevărat, omul care mi-a livrat cele mai multe centrări. Cornel Dinu era un adevărat lider, apoi Dobrău, Custov, Cheran, Țălnar, jucători extraordinari, fotbaliști de clasă. Off, Doamne, nu vreau să uit pe cineva! Mai sunt antrenorii Dumitru Nicolae Nicușor sau Nelu Nunweiller. Le sunt recunoscător pentru tot, fără susținearea lor, sudoarea, centrările, pasele lor nu ajungeam la performanțele mele.
Revin la Ghetele de aur. Cât de greu a fost să le „încălțați”?
Multă muncă, foarte greu. Ore și ore de antrenament, mii de centrări din stânga și din dreapta, ajunsesem la un așa nivel, încât la antrenamente, din zece centrări pariam că lovesc de cinci ori bara. Reușeam de șapte ori, iar când mingea era în aer, strigam să anunț: „barăăă”. Și bară era! În timpul jocului intervenea un detaliu, nu era bară… era gol. Ghetele rămân cea mai frumoasă amintire a carierei mele. Cum ți-am mai spus și în alt interviu, știi că am două numere pe care le joc mereu la Loto, 33 și 47.
Care este golul cel mai frumos, reușita cea mai dragă dumneavoastră?
O să te surprind. Golul cu Scoția este, pentru mine, cel mai drag, consider că acel gol m-a lansat.
Și atunci centrarea a venit tot de la Mircea Lucescu…
Exact. Știu că-i sunt dator și imi este tare dor de el, sunt nerăbdător să-l revăd, când o să întorc în țară o să fac tot posibilul să ne întâlnim, să ne mai împărțim din amintiri, vreau să-l salut prin intermediul dumneavoastră și să-i urez succes la Kiev. I-am mulțumit de fiecare dată pentru centrările lui, a fost cel mai bun furnizor de materie primă pentru fruntea mea (râde cu poftă).
Mă întorc la cele două Ghete. Care a fost mai greu de cucerit, prima sau a doua?
Nu puteam să rămân descălțat, trebuia să o iau și pe a doua (râde). Mai grea a fost cea în care am reușit să înscriu 47 de goluri. Și că tot m-ai întrebat de momentele dragi mie, să știi că la festivitate, la Paris, atunci când au pus imnul României m-am emoționat cel mai mult. A fost un moment extraordinar pentru mine.
Și această performanță, 47 de goluri, a rămas un record valabil timp de peste 30 de ani, din 1977 și până în 2012, când Messi l-a depășit. Ce ați simțit atunci?
În sufletul meu a fost ceva ciudat, inedit, un sentiment straniu, într-un fel am fost necăjit că mi-a căzut recordul, în altă ordine m-am bucurat, pentru că Messi nu este oricine, este un fotbalist de elită, un fenomen. Când e în poziție de gol și are mingea la picior, 90 % încrie. Așa era și la mine, dar atunci când dădeam cu capul. Îmi aduc aminte că, după ce Messi mi-a doborât recordul, m-au sunat foarte mulți ziariști, de la AS, Marca, din Catalunya, de peste tot. Chiar dacă am pierdut un record de zeci de ani m-am simțit, din nou, în lumina reflectoarelor.
Trebuie să vă întreb, ce ați făcut cu Ghetele, le-ați luat cu dumneavoastră în Canada?
Nu. Sunt moștenirea băiatului meu. Eu le-am câștigat, el le păstrează.
La începutul interviului v-am întrebat cum vă simțiți la 70 de ani. Acum o să vă rog să-mi spuneți dacă aveți vreun mare regret?
(câteva secunde de liniște). Suntem la un moment festiv, nu? Atunci să ne aducem aminte de lucrurile plăcute, să vorbim despre ele. Regret că nu mai sunt tânăr, că nu pot să mai dau goluri, să simt acel sentiment, să aud tribuna. („Forever Young!” Se aude vocea soției, Marina Georgescu)
Nici faptul că nu ați putut juca la un mare club din străinătate? Au fost oferte?
Au existat câteva momente în care eram urmărit de anumite echipe, nu am știut niciodată despre cine e vorba, nu puteam să întreb așa ceva.
Atunci care este dorința dumneavoatră la această frumoasă vârstă?
Să o mai duc, să mă țină sănătatea, să-mi văd băiatul cât mai sus posibil, iar echipa mea de suflet, Dinamo, să revină unde-i este locul.
De fiecare dată când am vorbit cu dumneavoastră mi-ați spus că nu renunțați la gândul reîntoarcerii definitive în România, citez dintr-un interviu mai vechi: „locul meu nu e aici…” (n.r. Canada)
La asta mă gândesc mereu, însă e greu. Soția mea lucrează aici, am încercat să mă întorc și ați văzut ce s-a întâmplat, nici nu vreau să vorbim despre asta. Însă așa e, într-o zi o să mă întorc, Dudu Georgescu aparține României. Și te rog din nou, să-i saluți pe minunații suporteri dinamoviști, chiar dacă sunt departe, mă gândesc mereu la ei.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER